close

Вход

Забыли?

вход по аккаунту

?

Notiunea si clasificarea actelor juridice civile

код для вставкиСкачать
 INTRODUCERE
Naşterea unui raport juridic civil concret presupune existenţa unei norme juridice civile ca premisă necesară şi obligatorie prin care raporturile sociale devin raporturi juridice abstracte, precum şi producerea unui fapt juridic de care legea civilă leagă naşterea modificarea sau stingerea unui raport juridic civil concret.
Devin izvoare ale raporturilor juridice civile concrete numai acele fapte de care norma juridică civilă leagă producerea de efecte juridice, ele devenind prin aceasta fapte juridice.
Se poate concluziona că prin izvor al raportului juridic civil concret se înţelege o împrejurare (act sau fapt) de care legea civilă leagă naşterea modificarea sau stingerea unui raport juridic civil concret.
Noţiunea şi clasificarea actelor juridice civile
Definiţia actului juridic civil
Prin act juridic civil se înţelege manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice adică de a naşte, modifica, transmite sau stinge un raport juridic civil concret.1
Din această definiţie rezultă că actul juridic prezintă următoarele elemente caracteristice:
1. Actul juridic este înainte de toate, o manifestare de voinţă a unei sau mai multor persoane fizice sau juridice;
2. Manifestarea de voinţă este făcută cu intenţia de a produce efecte juridice respectiv de a crea, modifica, transmite sau stinge raporturi juridice civile concrete.
În literatura de specialitate, practica judiciară şi chiar în legislaţia civilă termenul de act juridic este folosit în două sensuri. Într-un prim sens actul juridic desemnează însăşi manifestarea de voinţă în scopul de a produce efecte juridice, adică însăşi operaţia juridică ce se încheie (negotium). În cel de al doilea sens, actul juridic desemnează înscrisul constatator al operaţiunii juridice (innstrumentum) făcute de părţi în vederea pronunţării unui mijloc de probă într-un eventual litigiu.
Pentru evitarea oricăror confuzii cu privire la cele două accepţiuni este indicat ca termenul de act juridic să fie folosit pentru desemnarea operaţiei juridice (negotium), iar pentru desemnarea înscrisului constatator ale acestei operaţii juridice (instrumentum) să fie utilizat termenul de înscris.
Clasificarea actelor juridice civile
Concepţia de act juridic civil este rezultatul unui proces de generalizare şi abstractizare a trăsăturilor comune tuturor actelor juridice civile care se întâlnesc în circuitul civil.
Datorită regimului juridic diferit pe care îl au diferite categorii de acte juridice civile, atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judecătorească s-a considerat necesar şi util să se facă clasificarea actelor juridice civile.
La baza clasificărilor actelor juridice stau criterii variate cum ar fi numărul părţilor între care se încheie actul, conţinutul, cauza, forma, modul de executare, efectele actelor etc.
În continuare vor fi înfăţişate principalele categorii de acte juridice civile:
1. Acte juridice unilaterale, bilaterale şi multilaterale.
Această clasificare are la bază criteriul numărului părţilor participante la actul juridic.
Actele juridice unilaterale sunt produsul manifestării de voinţă a unei singure părţi.
Actul juridic bilateral reprezintă voinţa concordantă a două părţi, iar cel multilateral este rezultatul acordului de voinţă a trei sau mai multe părţi.
Actul juridic unilateral fiind rezultatul voinţei unei singure părţi sunt mai rare. Intră în această categorie testamentul, promisiunea publică de recompensă, acceptarea unei moşteniri, renunţarea la moştenire, confirmarea unui act juridic anulabil etc.
Actele bilaterale şi multilaterale se mai numesc convenţii sau contracte, termeni echivalenţi şi folosiţi unul pentru altul în limbajul juridic curent. Sunt acte bilaterale, spre exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de schimb, contractul de donaţie, contractul de împrumut etc. Exemplul tipic de contact multilateral este contractul de societate civilă.
Clasificarea actelor juridice în unilaterale şi bilaterale nu trebuie confundată cu clasificarea contractelor în unilaterale şi bilaterale. Astfel, unilateral care este un act juridic bilateral, fiind rodul voinţei a două părţi, dă naştere la obligaţii numai pentru una din părţi, cum este spre exemplu contractul de donaţie, împrumut de folosinţă, pe când contractul bilateral sau sinalagmatice dau naştere la obligaţii pentru ambele părţi, precum ar fi, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de schimb etc.
Rezultă, aşadar, că în timp ce toate contractele, inclusiv cele unilaterale, fac parte din categoria actelor juridice bilaterale sau multilaterale, în schimb, actele juridice unilaterale nu sunt contracte, ele fiind rezultatul manifestării unilaterale de voinţă.2
Clasificarea actelor juridice în unilaterale, bilaterale şi multilaterale prezintă importanţă sub aspectul aprecierii valabilităţii lor din punct de vedere al voinţelor. Astfel, actele unilaterale sunt valabile prin manifestarea voinţei unei singure părţi, în timp ce pentru valabilitatea actelor bilaterale şi multilaterale trebuie să existe două sau mai multe voinţe juridice.
Regimul juridic al viciilor de consimţământ este diferit, în funcţie de cele două categorii de acte. Într-adevăr eroarea ca viciu de consimţământ se poate întâlni atât la actele unilaterale, cât şi la cele bilaterale şi multilaterale, pe când dolul şi violenţa se întâlnesc de regulă, numai la actele bilaterale şi multilaterale.
2. Acte juridice cu titlu gratuit şi acte juridice cu titlu oneros
La baza acestei clasificări stă scopul urmărit de părţi la încheierea actului juridic civil.
Actele cu titlu gratuit sunt actele prin care se procură uneia din părţi un folos patrimonial ca aceasta din urmă să fie obligată, la rândul ei, la un echivalent. Sunt acte cu titlu gratuit, testamentul, donaţia, comodatul, mandatul gratuit etc.
La rândul lor actele cu titlu gratuit se împart în libertăţi şi acte dezinteresate. Libertăţile sunt acte cu titlu gratuit prin care o persoană îşi micşorează propriul său patrimoniu, fără a primi în schimb un echivalent cum este, de pildă, donaţia. Actele dezinteresate sunt acele acte prin care o persoană face alteia un serviciu, fără a micşora propriul său patrimoniu, cum ar fi, spre exemplu, mandatul remunerat, împrumutul fără dobândă, depozitul gratuit etc.
Actele cu titlu oneros sunt acele acte prin care o persoană procură alteia un folos patrimonial în schimbul unui echivalent, fiecare din părţi urmărind un avantaj economic. În legătură cu definiţia contractului oneros, în art cccc se arată: "contractul oneros este acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj". Sunt contracte cu titlu oneros, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de antrepriză, contractul de locaţiune etc.
Împărţirea actelor juridice în gratuite şi oneroase prezint interes juridic din mai multe puncte de vedere. Astfel, atât sub aspectul capacităţii de a încheia actele cu titlu gratuit cât şi al exigenţelor de formă ale aceloraşi acte, legea prevede condiţii mult mai severe, în raport cu actele cu titlu oneros. De asemenea, pentru actele cu titlu oneros prin lege, sunt stabilite condiţii mult mai severe sub aspectul răspunderii părţilor, iar obligaţiile părţilor sunt mai amănunţit şi mai exigent reglementate, faţă de actele cu titlu gratuit.
3. În funcţie de momentul în care urmează să-şi producă efectele, actele juridice se împart în acte între vii şi acte pentru cauză de moarte. Actele care se încheie pentru a-şi produce efectele în timpul vieţii celor de la care emană se numesc acte între vii (inter vivos). Ele sunt marea majoritate a actelor juridice. Dimpotrivă, actele care se încheie pentru a-şi produce efectele numai după moarte, se numesc acte pentru cauză de moarte (mortis cauza). Exemplu tipic de acte pentru cauză de moarte este testamentul prin care testatorul dispune de bunurile ce le va lăsa la deces. Testamentul este numit şi act de ultimă voinţă, fiindcă până la moarte, poate fi oricând modificat ori revocat.
Clasificarea actelor juridice între vii şi pentru cauză de moarte prezintă interes din punct de vedere juridic, sub aspectul formei în care se încheie. Astfel, actele pentru cauză de moarte sunt acte solemne, în timp ce actele între vii sunt solemne numai ca excepţie. De asemenea, actele pentru cauză de moarte sunt supuse unor reglementări mai restrictive în ceea ce priveşte capacitatea de a dispune şi uneori, chiar şi cu privire la capacitatea de a primi. 4. Acte constitutive, translative şi declarative
La baza acestei clasificări se află criteriul efectului produs de actul juridic.
Actul contitutiv este acel act juridic care dă naştere la un drept subiectiv civil ce n-a existat anterior. Sunt acte juridice civile constitutive, actul de constituire a unui uzufruct, a unei ipoteci etc.
Actele translative sunt actele ce au ca efect transmiterea unui drept subiectiv civil dintr-un patrimoniu în alt patrimoniu. Marea majoritate a actelor juridice civile sunt translative cum ar fi spre exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, donaţia, cesiunea de creanţă etc.
Sunt acte declarative cele care au ca efect recunoaşterea, definitivarea ori consolidarea unui drept subiectiv civil preexistent. Ele definitivează drepturi şi obligaţii ale părţilor ce au existat anterior încheierii actului. Fac parte din această categorie partajul (împărţeala), actul confirmativ pentru care o persoană renunţă la dreptul de a invoca nulitatea relativă.
Interesul juridic al acestei clasificări constă în aceea că actele constitutive şi translative produc efecte numai pentru viitor, în timp ce actele declarative produc efecte şi pentru trecut.
5. După importanţa lor actele juridice civile se împart în acte de conservare, de administrare şi de dispoziţie
Actele juridice de conservare sunt actele prin care se urmăreşte preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Intră în această categorie actele prin care se întrerupe prescripţia, înscrierea unei ipoteci, somaţia etc. Prin astfel de acte, în schimbul unei cheltuieli minime se păstrează sau se salvează un drept de o valoare mai mare.
Actele juridice de administrare sunt acele acte prin care se realizează o normală punere în valoare a unui bun ori a unui patrimoniu. Sunt acte de administrare încasarea veniturilor, perceperea fructelor, asigurarea unui bun, reparaţiile de întreţinerea a unui bun etc.
Actele de dispoziţie sunt acele acte prin care se înstrăinează bunuri, se constituie drepturi reale, principale sau accesorii asupra bunurilor ori se renunţă la drepturi. Fac parte din această categorie contractul de vânzare-cumpărare, de schimb, de donaţie, constituirea unui drept de uzufruct, a unei ipoteci, remiterea de donaţie.
Această clasificare prezintă importanţă în materie de reprezentare şi capacitate. Întinderea puterilor de reprezentare ale părinţilor şi tutorilor depind de categoria de acte luate în considerare. Astfel, actele de conservare pot fi încheiate valabil chiar de persoane lipsite de capacitate de exerciţiu. Actele de administrare se încheie în numele şi pe seama celui lipsit de capacitate de exerciţiu, de reprezentantul său legal - părinte sau tutore - fără a fi nevoie pentru validitatea lor de încuviinţare din partea autorităţii tutelare.
Clasificarea prezintă interes şi în ceea ce priveşte întinderea împuternicirilor mandatarului. Mandatul general este valabil numai pentru actele de conservare şi administrare, iar pentru actele de dispoziţie trebuie să existe un mandat special.
5. În funcţie de modul lor de încheiere, actele juridice civile se clasifică în acte consensuale, solemne, formale şi reale.
Actele consensuale sunt acele acte care iau naştere în mod valabil prin simpla manifestare de voinţă a părţilor, fără a fi necesar îndeplinirea vreunei formalităţi. În dreptul nostru civil funcţionează regula consensualităţii actelor juridice civile, în sensul că ele sunt valabile prin simpla manifestare de voinţă. Marea majoritate a actelor juridice civile sunt consensuale.
Sunt solemne sau formale actele pentru validitatea cărora legea cere expres încheierea lor într-o anumită formă. Intră în această categorie, testamentul, donaţia, contractul de ipotecă etc.
Actele reale sunt acele acte în care manifestarea de voinţă, este însoţită de remiterea (predarea) bunului. Intră în această categorie contractul de împrumut, de depozit, gajul etc.
Utilitatea distincţiei dintre actele consensuale solemne şi reale se manifestă în aceea că nerespectarea formei la actele solemne (formale) este sancţionată cu nulitatea absolută, în vreme ce actele consensuale sunt valabile indiferent de forma în care au fost încheiate. Încheierea actelor juridice solemne prin mandatar presupune ca şi procura să fie făcută în formă solemnă, ceea ce nu se cere în cazul actelor consensuale.
De asemenea, regimul probator este diferit pentru toate cele trei categorii de acte.
6. Clasificarea actelor juridice civile în acte patrimoniale şi acte nepatrimoniale se face în funcţie de conţinutul lor:
Actul juridic patrimonial este actul al cărui conţinut este susceptibil de a fi evaluat în bani. Intră în această categorie actele juridice civile privesc drepturile reale şi drepturi de creanţă.
Actul juridic nepatrimonial este acela al cărui conţinut nu poate fi evaluat în bani. Ele privesc drepturile nepatrimoniale. Această clasificare prezintă interes din punct de vedere juridic în materia nulităţilor şi a ocrotirii persoanelor incapabile.
7. După cum au sau nu legătură cu modalităţile actului juridic civil (termen, condiţie, sarcină) distingem acte pure şi simple şi acte afectate de modalităţi.
Actul juridic pur şi simplu este actul care nu este afectat de modalităţi. Intră în această categorie căsătoria, adopţia, recunoaşterea filiaţiei, opţiunea succesorală.
Actele afectate de modalităţi este actul care cuprinde o modalitate, adică un termen, o condiţie sau o sarcină, în funcţie de care începe sau încetează să-şi producă efectele. Sunt acte juridice civile afectate de modalităţi contractul de împrumut, contractul de vânzare cu clauză de întreţinere, contractul de asigurare, contractul de donaţie cu sarcină, etc.
Importanţa acestei clasificări se manifestă sub aspectul valabilităţii, în sensul că în cazul actelor juridice civile de a căror esenţă este existenţa unei modalităţi, lipsa acesteia atrage după sine ineficienţa actului. De asemenea, sub aspectul efectelor, la actele pure şi simple, efectele se produc imediat, definitiv şi irevocabil, în timp ce la actele afectate de modalităţi, producerea sau încetarea efectelor depinde de un eveniment viitor care este termenul sau condiţia.
8. Actele juridice principale şi actele juridice accesorii
La baza acestei clasificări se află raportul ce există între ele. Actele juridice principale sunt acele acte care au o existenţă de sine stătătoare independentă de vreo legătură cu alte acte. Majoritatea actelor juridice de drept civil sunt acte principale în sensul că regimul lor juridic nu este dependent de al altor acte juridice.
Actele juridice accesorii sunt acele acte care nu au o existenţă de sine stătătoare, soarta lor juridică depinzând de soarta unui act juridic principal. Aşa sunt spre exemplu, contractele prin care se constituie garanţii, cum ar fi fidejusiunea, amanetul, ipoteca, sunt acte accesorii în raport cu actul generator al obligaţiei garantate.
Importanţa acestei clasificări se manifestă pe planul examinării validităţii şi eficacităţii acestor acte, soarta juridică a actelor accesorii depinzând întrutotul de soarta juridică a actelor principale.
În raport cu cauza sau scopul lor, actele juridice civile pot fi împărţite în acte cauzale şi acte abstracte.
Actul cauzal este acela pentru a cărui validitate nu este necesar examinarea cauzei. Sunt acte abstracte titlurile de valoare, adică înscrisurile în care sunt încorporate drepturi de creanţă, cum ar fi, spre exemplu, obligaţiunile cec, cambiile, conosamentele.
Importanţa acestei clasificări constă în aceea că la actele cauzale, cauza fiind un element esenţial pentru valabilitatea lor, lipsa, falsitatea, ilicitatea ori imoralitatea cauzei sunt sancţionate cu nulitatea actelor respective, în timp ce actele abstracte fiind detaşate de cauza lor, absenţa, nerealizarea, ilicitatea sau imoralitatea cauzei nu au nici o înrâurire asupra valabilităţii lor.
9. În funcţie de modul cum pot fi încheiate, actele juridice civile se împart în acte strict personale şi acte încheiate prin reprezentare.
Actele juridice personale sunt acele acte care nu pot fi încheiate decât personal, nefiind susceptibile a fi încheiate prin reprezentant. Astfel de acte sunt testamentul, căsătoria, recunoaşterea filiaţiei, etc.
Actele juridice încheiate printr-un reprezentare sunt actele juridice ce se încheie de o altă persoană în calitate de reprezentant.
Importanţa acestei clasificări constă în aceea că actele strict personale constituind excepţia, sunt guvernate de norme juridice ce cuprind unele reguli speciale ce sunt de strictă interpretare şi aplicare. De asemenea, în timp ce valabilitatea actului juridic strict personal se apreciază numai în raport de persoana sau persoanele ce le încheie, la actele încheiate prin reprezentant se apreciază şi prin persoana reprezentantului.
10. După reglementarea şi denumirea lor legală, actele juridice civile se clasifică în acte numite (tipice) şi acte nenumite (atipice)
Sunt acte juridice numite sau tipice acele care au o denumire stabilită de legislaţia civilă, precum şi o reglementare proprie. Marea majoritate a actelor juridice civile sunt numite, cum ar fi, spre exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, mandatul, locaţie, depozit, etc.
Prin acte juridice nenumite se înţeleg acele acte care nu sunt nominalizate şi nu au o reglementare proprie în legislaţia civilă. Un asemenea act juridic civil este contractul de vânzare cu clauză de întreţinere.
Clasificarea actelor numite şi nenumite prezintă importanţă juridică sub aspectul regulilor aplicabile celor două categorii de acte. Astfel, actelor juridice civile nenumite li se aplică regulile generale ce reglementează actele juridice sau ale celui cu care are mai multă asemănare.3
11. După modul lor de executare, actele juridice civile se împart în acte cu executare imediată şi acte cu executare succesivă.
Actele cu executare imediată sunt acele acte a căror executare se produce o singură dată, printr-o singură prestaţie din partea debitorului. Fac parte din această categorie, darul manual, vânzarea-cumpărarea unui bun, când pe loc se plăteşte preţul şi se predă bunul. Actele juridice cu executare succesivă sunt acele acte a căror executare se realizează prin mai multe prestaţii succesive. Intră în această categorie, contractul de rentă viageră, donaţia cu sarcina întreţinerii, vânzarea-cumpărarea în rate etc.
Această clasificare prezintă interes din punct de vedere juridic sub aspectul sancţiunilor ce se aplică în caz de neexecutare. Astfel, în timp ce contractele sinalagmatice cu executare imediată li se aplică rezoluţiunea pentru neexecutarea culpabilă sau necorespunzătoare, contractelor sinalagmatice cu executare succesivă li se va aplica rezilierea. De asemenea, în cazul actelor juridice cu executare succesivă, pentru fiecare prestaţie curge o prescripţie extinctivă distinctă.
12. În funcţie de rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului actului juridic civil, distingem acte subiective şi acte condiţie.
Actele juridice subiective se caracterizează prin aceea că întreg conţinutul lor este stabilit prin voinţa părţilor care le-au încheiat. Acestea sunt marea majoritate a actelor de drept civil.
Actele juridice condiţie sunt acele acte al căror conţinut este predeterminat de norme imperative, părţile actelor juridice exprimându-şi voinţa numai în privinţa naşterii lor. Exemplu de act juridic condiţie este căsătoria.
Această clasificare prezintă importanţă din punct de vedere al aprecierii condiţiilor de validitate ale celor două acte. Astfel, conţinutul actelor juridice condiţie fiind reglementat în mod imperativ de lege, valabilitatea lor se apreciază în limitele acestor norme juridice imperative, în vreme ce aprecierea valabilităţii actelor subiective al căror conţinut este stabilit de părţi se face în limite mai largi.
Pe de altă parte, în timp ce actele juridice condiţie nu pot fi decât cele stabilite şi reglementate de lege, actele subiective nu se limitează numai la cele expres reglementate de lege.
Condiţiile de valabilitate ale actelor juridice civile.
După reglementările de bază pe care ni le oferă doctrina juridică, condiţiile esenţiale pentru validitatea convenţiilor sunt:
* Capacitatea de a contracta;
* Consimţământul valabil al părţii care se obligă;
* Un obiect determinat;
* O cauză licită.
În legătură cu aceste prevederi se impun a fi făcute unele precizări. Astfel, deşi textul se referă la convenţii, condiţiile enumerate sunt necesare şi valabile pentru toate actele juridice, indiferent că acestea sunt unilaterale sau bilaterale. Pe de altă parte, deşi textul se referă la consimţământul valabil al părţii care se obligă, totuşi toate părţile actului juridic, inclusiv creditorul, trebuie să exprime un consimţământ valabil.
De asemenea actul juridic este valid nu numai când obiectul este determinat, ci şi atunci când acest obiect este doar determinabil, iar în ceea ce priveşte cauza nu este suficient ca să fie numai licită, ci în plus trebuie să fie reală şi corespunzătoare regulilor de morală.4
În afara condiţiilor arătate mai sus, o condiţie esenţială pentru validitatea actelor juridice o constituie forma pentru actele formale sau solemne.
Pe lângă condiţiile esenţiale, actul juridic poate cuprinde şi condiţii neesenţiale sau întâmplătoare, a căror lipsă nu poate influenţa valabilitatea actelor juridice, cum ar fi, spre exemplu, modalităţile actului juridic (termenul şi condiţia).
Noţiunea şi clasificarea condiţiilor de validitate ale actului juridic civil.
În literatura de specialitate, condiţiile esenţiale de validitate ale actelor juridice au fost desemnate şi prin termenul de elemente esenţiale.5 Nu credem că ar fi vreo greşeală ca pentru desemnarea termenului de condiţii esenţiale de validitate ale actelor juridice şi expresia "cerinţele esenţiale de validitate ale actului juridic".
Prin condiţii de validitate ale actului juridic trebuie să de înţeleagă toate cerinţele sau elementele prevăzute de lege sau stabilite de părţi pentru validitatea actului juridic civil.
Condiţiile de validitate ale actului juridic civil se clasifică după mai multe criterii. Astfel, în funcţie de aspectele la care se referă deosebim condiţii de fond şi condiţii de formă. Condiţiile de fond sunt cele care privesc conţinutul actului juridic, iar cele de formă privesc forma de exteriorizare a voinţei, adică forma pe care o îmbracă acest conţinut.
În funcţie de obligativitatea lor, condiţiile actului juridic civil se împart în esenţiale şi neesenţiale. Condiţiile esenţiale sunt acele condiţii care trebuie îndeplinite în mod obligatoriu, pentru însăşi validitatea actului juridic. Dimpotrivă condiţiile neesenţiale pot fi sau nu prezente în structura actului juridic civil, fără consecinţe asupra valabilităţii acestuia.
În sfârşit, condiţiile actului juridic civil se mai pot clasifica, în funcţie de sancţiunea ce intervine în caz de nerespectare a lor, în condiţiile de validitate a căror nerespectare se sancţionează cu nulitatea actului şi condiţii de eficacitate a căror nerespectare priveşte doar eficacitatea actului, fără nici o înrâurire asupra valabilităţii actului juridic civil.
Capacitatea de a încheia actul juridic civil
Noţiune şi reglementare legală.
Capacitatea de a încheia acte juridice civile este una din condiţiile de fond, esenţială pentru validitatea actului juridic.
Prin capacitate de a încheia acte juridice civile se înţelege aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile, prin încheierea de acte de drept civil.6 Concepută în acest fel, capacitatea de a încheia acte juridice civile se înfăţişează ca o parte a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice şi juridice, în sensul posibil (aptitudinii) de a avea drepturi şi obligaţii civile, precum şi ca o premisă a capacităţii de exerciţiu, alături de discernământ, de a dobândi drepturi subiective civile şi obligaţii prin încheierea de acte juridice civile. Cu alte cuvinte, capacitatea de a încheia acte juridice civile se întemeiază atât pe ideea de a dobândi prin încheierea de acte juridice civile.
Sub aspectul reglementării legale în articol .... Enumerându-se condiţiile esenţiale pentru validitatea unui act juridic, la pct 1 se prevede expres capacitatea de a contracta. În afara acestui text de lege, capacitatea de a încheia acte juridice civile mai este reglementată de art ... , potrivit căruia "poate contracta orice persoană ce nu este declarată incapabilă de lege" şi art ...., care enumeră persoanele incapabile de a încheia contracte şi anume minorii, interzişii, precum şi toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte.
Unele reglementări privind capacitatea de a încheia acte juridice civile au ca obiect diferite categorii de acte juridice civile. Astfel, potrivit dispoziţiilor art... , minorul de 16 ani poate dispune prin testament de jumătate din bunurile de care poate dispune potrivit legii persoana majoră, iar în art ... se consacră principiul potrivit căruia "orice persoană este capabilă de a face testament, dacă nu este oprită de lege". De asemenea, în toată materia contractelor de vânzare-cumpărare potrivit art .... "Pot cumpăra şi vinde toţi cărora nu le este oprit prin lege"
Principiul capacităţii şi excepţia de la acest principiu
Regula în această materie, consacrată în doctrină şi stabilită şi de practica judecătorească este că orice persoană are capacitate de a încheia acte juridice civile, incapacităţile constituind excepţii de la această regulă. În legătură cu această regulă în articolul 12 C. Civ. Se prevede expres că "nimeni nu poate fi îngrădit în capacitate de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile stabilite de lege". În ceea ce priveşte persoanele juridice regula capacităţii de a încheia acte juridice este subordonarea principiului specialităţii capacitatea de folosinţă consacrată prin art. 29 din C. Civ. Potrivit căruia "persoana juridică are capacitate juridică de folosinţă potrivit scopului activităţii ei"
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice ia naştere în momentul aprobării statutului sau regulamentului ei, iar în cazurile când urmează să funcţioneze pe baza regulamentului general privind organizaţiile de stat, respectiv - din momentul publicării de către organul competent a hotărârii de înfiinţare a ei. Dacă statutul urmează să fie înregistrat, capacitatea de folosinţă a persoanei juridice ia naştere din momentul înregistrării.
Toate actele juridice care nu sunt încheiate în vederea realizării scopului persoanei juridice sunt sancţionate cu nulitatea.
Incapacitatea de a încheia acte juridice trebuie să fie expres prevăzută de lege, iar textele de lege prin care sunt reglementate astfel de excepţii sunt de strictă interpretare şi aplicare.
Faţă de noţiunea şi reglementările legale privitoare la capacitatea de a încheia acte juridice civile, se poate concluziona că această capacitate este o stare de drept în comparaţie cu discernământul care este o stare de fapt care se apreciază de la persoană la persoană, în funcţie de aptitudinea şi puterea psihointelectuală a acesteia de a aprecia între bine şi rău, licit şi ilicit, moral şi imoral, etc.7
Consimţământul
Corelaţia dintre consimţământ şi voinţa juridică
Pentru ca un act juridic să ia fiinţă şi să producă efecte, este absolut necesară existenţa unei voinţe care să-l creeze, deoarece actul juridic este manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica, transmite sau stinge un raport juridic civil.
Privită în realitatea ei psihologică, voinţa este un fenomen complex care cuprinde în conţinutul ei stări intelective (senzaţii, percepţii, gândire, memorie); stări afective (emoţii şi sentimente) şi stări volitive (reglarea conduitei, propunerea de scopuri deliberări, luări de decizii)8 şi sub aspectul ei juridic voinţa este un fenomen complex, deoarece structura ei este formată din două elemente: consimţământ şi cauză a (scop).
Corelaţia care există aşadar, între voinţă şi consimţământ este de tipul întreg parte, voinţa alcătuind întregul, iar consimţământul o parte a acestuia.
Formarea şi principiile voinţei juridice
Ceea ce îi determină pe oameni să încheie acte juridice este nevoia lor de a-şi satisface cerinţele de ordin material şi spiritual ale vieţii cotidiene. Aceasta înseamnă că orice act de voinţă urmăreşte realizarea unui anumit scop. Sub influenţa nevoilor se formează motivele acţiunilor omeneşti, motivele constituind, aşadar, elementul care-l îndeamnă pe om să-şi propună anumite scopuri, iar scopul reprezintă ceea ce omul tinde să realizeze. Tocmai această trăsătură a acţiunii omeneşti, de a urmări conştient realizarea unui anumit scop, ne îngăduie să denumim acţiunea sa ca act de voinţă.
Cântărind motivele care o îndeamnă să acţioneze, persoana deliberează până când intervine motivul determinant care antrenează hotărârea de a o încheia actul juridic proiectat.
În procesul psihologic de formare a consimţământului distingem, prin urmare, mai multe etape, şi anume: reflectarea nevoilor în conştiinţă, apariţia sub - impulsul lor - a motivelor care îndeamnă la acţiune; deliberarea; intervenţia motivului determinant care este reprezentarea intelectuală a scopului principal, urmărit şi, în fine hotărârea de a încheia actul juridic necesar pentru împlinirea scopului urmărit, adică pentru împlinirea nevoilor care au constituit punctul de plecare al procesului psihologic de formare a voinţei juridice.
Din punct de vedere juridic interesează numai intervenţia motivului determinant şi hotărârea de a încheia actul juridic, care constituie cele două elemente ale voinţei juridice şi anume:
a) consimţământul, care înseamnă hotărârea de a încheia actul juridic;
b) cauza prin care se înţelege scopul concret urmărit prin încheierea actului respectiv, scop a cărui reprezentare intelectuală a constituit motivul determinant ale încheierii actului juridic civil.
Doctrina juridică civilă consacră două principii ce guvernează voinţa juridică şi anume principiul libertăţii actelor juridice civile, cunoscut şi sub numele de principiu autonom de voinţă şi principiul voinţei reale, numit şi principiul voinţei interne.
De aici rezultă că subiectele de drept civil sunt libere să încheie orice acte juridice, dar respectând legea şi bunele moravuri. Cu respectarea legii şi a regulilor de morală, subiectele de drept civil pot să dea actului juridic încheiat, conţinutul dorit de ele. Ele sunt, de asemenea, libere să modifice sau să pună capăt actului juridic pe care l-au încheiat.
Pentru a produce efecte juridice, respectiv, pentru a crea, modifica, transmite sau stinge raporturi juridice de drept civil, voinţa trebuie să fie exteriorizată de forul interior al autorului ei. Cu alte cuvinte, voinţa internă trebuie manifestată în exterior pentru a fi cunoscută de alte persoane. Voinţa juridică cuprinde, aşadar, două elemente: voinţa internă (reală) şi voinţa declarată (exteriorizată). Pentru a putea da naştere la efecte juridice între voinţa internă şi cea declarată trebuie să existe o concordanţă deplină. Există însă cazuri în care nu există concordanţă între voinţa şi cea internă, situaţie în care se ridică problema căreia dintre acesteia trebuie să i se acorde prioritate.
Definiţia şi cerinţele de validitate ale consimţământului
Consimţământul este condiţia esenţială, de fond, prevăzută de lege, pentru validitatea actului juridic civil. Prin consimţământ se înţelege hotărârea unei persoane de a se obliga juridiceşte şi manifestarea în exterior a acestei hotărâri. Consimţământul este în această accepţiune, un element fundamental şi necesar al oricărui act juridic civil.
Într-un alt sens, mai apropiat de sensul etimologic al cuvântului prin consimţământ se desemnează acordul de voinţă al părţilor, în actele juridice bilaterale şi multilaterale.9
Pentru a fi valabil consimţământul trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele cerinţe:
a) hotărârea de a încheia actul juridic trebuie să fie exteriorizată. Atâta timp cât consimţământul nu a fost exteriorizat nu are nici o semnificaţie juridică.
Formele declaraţiei de voinţă pot fi alese liber de către cei ce încheie actul juridic cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, când manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o formă specială.
Modurile de exteriorizare a consimţământului sunt variate. Vorbele şi înscrisurile sunt cele mai frecvente. Dar în afară de declaraţia expresă, făcută verbal, în scris sau chiar printr-un gest, spre exemplu chemarea unui taxi, consimţământul se mai poate manifesta şi prin săvârşirea unei acţiuni cum ar fi, spre exemplu, începerea executării unui mandat din care rezultă în mod concludent acceptarea mandatului ori chiar prin adoptarea unei anumite atitudini (staţionarea taxiurilor în anumite locuri ce le sunt rezervate).
În literatura de specialitate, ca şi în practica judiciară s-a pus problema valorii juridice a tăcerii. În principiu tăcerea prin ea însăşi nu poate valora consimţământul.
Cu toate acestea, legea prevede unele cazuri în care tăcerea valorează consimţământul. Astfel, dacă după expirarea termenului stipulat prin contractul de locaţiune, locatarul rămâne şi este lăsat în posesia bunului, locaţiunea se consideră reînnoită care se numeşte tacită relocaţiune. Tăcerea mai poate valora consimţământul atunci când părţile atribuie tăcerii semnificaţie juridică de consimţământ sau o astfel de semnificaţie rezultă din obicei.
b) consimţământul trebuie să provină de la o persoană care are discernământ. Actul juridic civil fiind un act de voinţă, autorii manifestarea de voinţă trebuie să aibă puterea de a discerne şi a aprecia consecinţele actului juridic pe care le încheie.
Persoanele care au deplină capacitate de exerciţiu, sunt prezumate că au discernământ. Minorii până la vârsta de 15 ani alienaţii mintali şi debilii mintali puşi sub interdicţie judecătorească sunt prezumaţi că au discernământul necesar să încheie acte juridice civile, fie datorită vârstei lor fragede, fie datorită stării lor de sănătate mintală.
Între 15 şi 18 ani minorii au capacitate de exerciţiu restrânsă şi în această perioadă discernământul lor juridic este în curs de formare. Ei au discernământ, însă le lipseşte experienţa vieţii juridice, motiv pentru care actele lor juridice sunt încuviinţate în prealabil de ocrotitorii lor legali.
c) consimţământul trebuie să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a angaja, pe autorul lui din punct de vedere juridic. De aici consecinţa că obligaţiile de ordin moral, cele de politeţe sau pur amicale, precum şi cele încheiate sub o condiţie pur postetativă, a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa celui ce se obligă, nu sunt obligaţii juridice. În aceste cazuri, declaraţia de voinţă nu are valoare juridică, fiindcă lipseşte intenţia de a se obliga juridiceşte.
d) Consimţământul să nu fie alterat prin vreun viciu de consimţământ. Caracterul conştient şi liber al consimţământului poate fi alterat de anumite împrejurări denumite vicii de consimţământ. Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art, c civ "consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol". Viciile care alterează caracterul conştient şi liber al consimţământului sunt: eroarea, dolul, violenţa şi leziunea.
Viciile de consimţământ
Eroarea. Eroarea este o falsă reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic. În raport cu consecinţele pe care le produce eroarea poate distinge voinţa juridică, poate vicia consimţământul sau poate să nu aibă nici o influenţă asupra voinţei, fiind indiferent din punct de vedere juridic. Rezultă, aşadar, că în funcţie de efectele la care dă naştere, eroarea este de trei feluri: eroarea obstacol, denumită şi distinctiv de voinţă, eroare-viciu de consimţământ şi eroare indiferentă.
Eroarea obstacol este cea mai gravă formă de eroare, ea împiedicând formarea actului juridic. Acest fel de eroare se întâlneşte în cazul în care ea cade asupra naturii actului juridic, adică o parte crede că încheie un act juridic de vânzare-cumpărare, iar cealaltă parte că încheie un act juridic de donaţie, precum şi în cazul în care eroarea cade asupra identităţii obiectului, respectiv, o parte crede că obiectul actului juridic este un apartament, iar cealaltă parte că obiectul actului îl constituie o garsonieră.
Eroarea obstacol împiedicând formarea actului juridic echivalează cu lipsa consimţământului ceea ce atrage după sine nulitatea actului juridic civil încheiat sub imperiul acestei erori.
Eroarea viciază consimţământul în două cazuri şi anume: când eroarea cade asupra calităţilor substanţiale ale obiectului adică asupra acelor calităţi care au fost determinante la încheierea actului juridic şi fără de care - dacă n-ar fi intervenit eroarea - actul nu s-ar fi încheiat (de exemplu, se crede că se cumpără un tablou original al unui pictor renumit şi în realitate este o copie) şi atunci când eroarea cade asupra identităţii sau asupra calităţilor speciale ale persoanei celui cu care s-a încheiat contractul, în acele contracte în care consideraţia persoanei cocontractului şi a calităţilor sale speciale (aptitudini deosebite, talent, reputaţie etc.) sunt hotărâtoare la încheierea contractului (actul cu titlu gratuit, mandat, depozit, angajarea de specialişti sau artişti).
Prin urmare, ceea ce viciază consimţământul şi anularea actului juridic este eroarea asupra motivului determinant, dacă acest motiv a fost o calitate substanţială a obiectului sau identitatea ori însuşirile speciale ale persoanei cocontractului.
Actele juridice civile încheiate sub imperiul erorii sunt sancţionate cu nulitate relativă. În toate celelalte cazuri, eroarea este considerată ca indiferentă. Ea nu viciază consimţământul şi ca atare nu are nici o influenţă asupra valabilităţii actului juridic (de exemplu, eroarea asupra calităţilor nesubstanţiale) erori de calcul.
În funcţie de natura realităţii fals reprezentate, eroare poate fi: eroare de fapt, adică o falsă reprezentare a realităţii faptelor şi eroarea de drept care constă în falsa reprezentare a existenţei ori conţinutului unei legi.
Problema admisibilităţii erorii de drept ca viciu de consimţământ este controversat. Unii autori invocând argumente rezultând din obligaţia cunoaşterii legii întemeiază pe prezumţia de cunoaştere a legii consideră că eroarea de drept nu poate fi invocată ca viciu de consimţământ.10
Considerăm alături de marea majoritate a autorilor, precum şi de practica judecătorească că eroarea de drept poate fi invocat ca viciu de consimţământ. Eroarea de drept în măsura în care produce aceleaşi efecte ca şi eroarea de fapt nu poate fi respinsă ca viciu de consimţământ, deoarece cel ce invocă eroarea de drept nu caută să se sustragă de la aplicarea legii civile, ci se mărgineşte să arate că a avut o falsă reprezentare a realităţii cu privire la aceasta, ceea ce are ca urmare anularea actului juridic.
Pentru ca falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic civil să fie viciu de consimţământ trebuiesc îndeplinite cumulativ următoarele două condiţii: elementul asupra căruia cade eroarea trebuie să fie hotărâtor, determinant pentru încheierea actului juridic, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut realitatea, actul nu se încheia şi faptul - la contracte - că celălalt contractant a cunoscut sau trebuie să cunoască, în împrejurările date, că motivul determinant asupra căruia a purtat eroarea, a fost determinant, hotărâtor pentru încheierea actului juridic.
Conform principiilor probaţiunii judiciare, dovada erorii trebuie să fie făcută de cel ce invocă eroarea ca viciu de consimţământ. Fiind un fapt juridic eroarea poate fi dovedită prin orice mijloc de probă admis de lege, inclusiv prin martori şi prezumţii.
Dolul (viclenia). Dolul este inducerea în eroare a unei persoane prin folosirea de mijloace viclene în scopul de a o determina să încheie un act juridic. Dolul nu viciază consimţământul direct, ci prin mijlocirea erorii pe care o provoacă. Ceea ce viciază consimţământul este, aşadar, eroarea provocată de dol. Victima dolului nu se înşeală, ci este înşelată, fiind indusă în eroare de o altă persoană prin mijloace viclene.
Dolul ca viciu de consimţământ presupune două elemente şi anume, un element subiectiv intenţional, constând în intenţia de a induce o persoană în eroare pentru a o determina să încheie un act juridic şi un element obiectiv, material care constă în întrebuinţarea de mijloace viclene prin care se înţeleg acte combinate de şiretenie, abilităţi sau maşinaţiuni cu caracter de înşelăciune, prin intermediul cărora se realizează intenţia de inducere în eroare. Acest element al dolului poate consta nu numai dintr-o acţiune, ci dintr-o omisiune, dolul fiind cunoscut în acest caz prin denumirea de dol prin reticenţă şi constă în necomunicarea celeilalte părţi a unor împrejurări esenţiale pentru încheierea actului.
Din aceste prevederi legale rezultă că pentru a fi viciu de consimţământ, dolul trebuie să îndeplinească cumulativ, următoarele două condiţii: în primul rând eroarea provocată de dol să fie determinantă, hotărâtoare pentru încheierea actului juridic sau, aşa cum se exprimă un autor "maşinaţia dolosivă trebuie să-şi producă efectele în aşa fel încât fără existenţa ei actul nu s-ar fi încheiat"11 şi în al doilea rând dolul să emane de la celălalt cocontractant.
Caracterul determinant, hotărâtor al dolului se apreciază ca şi la eroare, după criterii subiective de la caz la caz, în funcţie de experienţa de viaţă, pregătirea şi alte împrejurări care îl privesc pe cel ce se pretinde victima dolului.
În ceea ce priveşte cea de a doua condiţie, care se referă la mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi, în literatura de specialitate s-a admis că această condiţie este îndeplinită şi atunci când provine de la un terţ, dacă cealaltă parte are cunoştinţă de această împrejurare, precum şi atunci când mijloacele viclene provin de la reprezentantul celeilalte părţi.
Când eroarea provocată de dol a fost elementul hotărâtor care a determinat consimţământul, dolul se numeşte principal şi conduce la nulitatea relativă a actului.
Când, dimpotrivă, eroarea provocată de dol nu a fost elementul hotărâtor al consimţământului, dolul se numeşte incidental şi poate conduce numai la obţinerea de despăgubiri (de exemplu se poate cere o reducere de preţ, dacă s-a cumpărat prea scump din cauza dolului).
Pentru a putea conduce la nulitatea actului, dolul trebuie dovedit, căci dolul nu se presupune. Fiind un fapt juridic, dolul poate fi dovedit prin orice mijloace de probă.
Deşi dolul nu este decât o eroare provocată, el prezintă totuşi o utilitate proprie, căci - spre deosebire de eroare propriu-zisă - dolul viciază consimţământul şi atunci când poartă asupra altor elemente decât calităţile substanţiale ale obiectului sau identitatea ori însuşirile speciale ale persoanei cocontractantului, în acele contracte în care consideraţia persoanei este determinantă. Apoi, dolul este mult mai uşor de dovedit decât eroarea, căci pe când la dol obiectul probei îl constituie elementele de fapt (mijloacele viclene exteriorizate) uşor de dovedit, dimpotrivă, la eroare obiectul probei este un element psihologic (falsa reprezentare a realităţii) mai greu de dovedit.
Violenţa. Violenţa este ameninţarea unei persoane cu un rău, în aşa fel încât îi insuflă acesteia o temere care o determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Violenţa sau constrângerea poate fi de două feluri: fizică şi psihică (morală). Violenţa fizică există atunci când ameninţarea cu un rău priveşte integritatea fizică a persoanei ori a bunurilor sale. Violenţa psihică (morală) se referă şa ameninţarea cu un rău a cinstei, a onoarei, a reputaţiei persoanei etc.
Sub aspectul structurii sale, violenţa presupune două elemente, şi anume:
a) Ameninţarea cu un rău (element obiectiv) care poate fi de natură fizică (omor, lovituri) de natură patrimonială (distrugerea unor bunuri, sistarea unor plăţi etc.) sau de natură morală (ameninţarea de atingere a onoarei, ameninţarea de părăsire etc.)
b) Insuflarea unei astfel de temeri (element subiectiv) care să constrângă victima violenţei să încheie actul juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Temerea provocată de ameninţare se va aprecia în funcţie de criteriile subiective, vârstă, sex, vigoare, experienţa vieţii etc.
Ceea ce viciază consimţământul este mai degrabă, teama insuflată de violenţă, decât însăşi violenţa, care rămâne faptul exterior ce provoacă temerea. Starea psihologică de teamă în care o persoană se transpune sub influenţa violenţei dă naştere motivului (evitarea răului) care o determină să încheie actul, motiv determinant care n-ar fi existat dacă voinţa sa ar fi fost liberă.
Pentru ca violenţa să vicieze consimţământul şi să poată conduce la anularea actului se cere ca ameninţarea să fie injustă (nelegitimă). Dacă ameninţarea se referă la un rău în a cărui producere nu se vede nimic ilicit sau la o faptă pe care cel care ameninţa era îndreptăţit să o săvârşească, o asemenea ameninţare nu poate justifica atacarea actului săvârşit sub imperiul ameninţării cu nulitatea.
De asemenea, pentru a vicia consimţământul, violenţa nu trebuie să fie numai injustă ci, trebuie să fie determinantă, hotărâtoare pentru victima violenţei de a încheia actul juridic. Aprecierea caracterului determinant al temerii produse de violenţă, se face după criterii subiective privind victima violenţei cum ar fi, vârsta, gradul de cultură la acesteia, locul unde s-a exercitat violenţa.
Spre deosebire de dol, nu se cere ca violenţa să provină de la celălalt cocontractant.
În literatura de specialitate se apreciază că violenţa viciază consimţământul nu numai când, violenţa provine de la persoane, ci şi atunci când temerea este insuflată de împrejurările exterioare, obiective ce constituie starea de necesitate.12
Actele juridice încheiate sub imperiul violenţei vor fi sancţionate cu nulitatea relativă.
Leziunea. Prin leziune se înţelege paguba materială pe care o suferă una din părţile contractante din cauza disproporţiei de valoare dintre cele două prestaţii, existente, în chiar momentul încheierii contractului.
Elementele leziunii diferă în funcţie de concepţia ce a stat la baza reglementării ei. Astfel, potrivit concepţiei subiective, leziunea implică structural două elemente şi anume disproporţia de valoare între contraprestaţii şi existenţa unei stări de nevoie în care se află una din părţile contractante de care profită cealaltă parte.
În concepţia obiectivă leziunea se rezumă la un singur element şi anume la paguba ce rezultă din disproporţia de valoare dintre cele două prestaţii.
Pentru anularea actului juridic civil pentru leziune se cer întrunite, cumulativ, următoarele condiţii: leziunea să fie consecinţă directă şi nemijlocită a încheierii actului juridic respectiv; leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului şi disproporţia de valoare între prestaţii să fie vădită.
Pot fi anulate pentru leziune numai actele juridice civile ce îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii: sunt acte juridice civile de administrare, cu titlu oneros; sunt acte juridice comutative şi sunt încheiate de minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă fără încuviinţarea părinţilor sau tutorelui, acte păgubitoare pentru minor.
Cauza actului juridic civil
Noţiunea cauzei actului juridic civil
Cauza este o condiţie esenţială de validitate a actelor juridice civile. Cauza constituie alături de consimţământ cel de al doilea element al voinţei juridice.
Prin cauză se înţelege scopul concret în vederea căruia se încheie un act juridic. Privit din punct de vedere juridic, cauza precede efectele actului juridic civil, ea fiind prefigurarea mentală a scopului urmărit ce se realizează înainte şi în vederea încheierii actului juridic civil. Tocmai în vederea realizării acestui scop părţile încheie actul juridic.
Cauza este un element specific fiecărei manifestări de voinţă în parte. Aceasta înseamnă că la contracte care sunt rezultatul manifestării de voinţă a două sau mai multe părţi, obligaţia fiecărei părţi are o cauză proprie, fără a exista o cauză comună a contractului. Ea există nu numai la contracte, dar şi la actele de voinţă unilaterală.
Elementele cauzei
Cauza cuprinde două elemente şi anume: scopul imediat al consimţământului care constă în reprezentarea sau considerarea, în contractul bilaterale oneroase a contraprestaţiei celeilalte părţi, în contractele reale, remiterea bunului, iar în actele juridice gratuite, intenţia de liberalitate. Acest prim element al cauzei este abstract, obiectiv şi invariabil acelaşi, în aceeaşi categorie de acte juridice. Scopul imediat al consimţământului constituie cel de al doilea element al cauzei, el reprezentând mobilul principal ce a determinat încheierea actului juridic. Scopul imediat este elementul concret, subiectiv şi variabil de la un act juridic la altul. Aşa, spre exemplu, în contractele de vânzare-cumpărare scopul imediat este, pentru toţi cumpărătorii dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului cumpărat, fără nici o deosebire de la un contract la altul, iar scopul imediat diferă de la contract la contract, în funcţie de destinaţia concretă în vederea căreia, lucrul a fost cumpărat.
Această concepţie care include printre elemente cauza şi scopul imediat, elementul concret, subiectiv şi variabil.
Condiţiile de validitate ale cauzei
Pentru a fi valabilă cauza trebuie să îndeplinească, cumulativ următoarele condiţii: să existe, să fie reală şi să fie licită.
În actele juridice civile cauza lipseşte atunci când una din părţi nu are discernământ fiindcă formarea voinţei juridice cu cele două elemente ale sale - consimţământul şi cauza - presupune existenţa discernământului. În acest caz lipsa cauzei va atrage după sine nulitatea relativă a actului juridic, deoarece aceasta este sancţiunea lipsei consimţământului.
Cauza este inexistentă şi atunci când lipseşte scopul imediat al actului juridic respectiv, consideraţia contraprestaţiei celeilalte părţi la contractele cu titlu oneros, lipsa predării bunului în actele juridice reale şi lipsa intenţiei de liberalitate în actele juridice cu titlu gratuit. În astfel de situaţii actul juridic va fi sancţionat cu nulitate absolută.
Cauza nu este reală atunci când există eroarea asupra motivului determinant, adică asupra scopului imediat al cauzei. Falsitatea cauzei atrage după sine nulitatea relativă a actului juridic.
Sancţiunea actului juridic civil în care cauza are caracter ilicit este nulitatea absolută.
Obiectul actului juridic civil
Noţiune
În literatura de specialitate, problema noţiunii obiectului actului juridic civil este controversată. În legătură cu aceasta în principal, au fost formulate trei opinii. Astfel într-o primă opinie se consideră că obiectul actului juridic constă în crearea, modificarea, transmiterea ori stingerea unui raport juridic. Acestei opinii i se reproşează că face confuzie între obiectul şi efectele generale ale actului juridic.
Într-o altă opinie se consideră că obiectul actului juridic civil constă în interesele reglementate de părţi prin mijlocirea actului juridic în temeiul şi în limita legii.13 Şi acestei opinii i s-a reproşat că leagă în mod artificial obiectul actului juridic de noţiunea de interese, noţiune care are valenţe apropiate mai degrabă cauzei decât obiectului actului juridic civil.14
În sfârşit o a treia opinie consideră că obiectul actului juridic civil este însuşi obiectul raportului juridic civil născut din acel act juridic.15 Cu alte cuvinte, obiectul actului juridic îl constituie conduita părţilor, adică acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute părţile actului juridic. Această opinie este susţinută de mare majoritate a autorilor care s-au referit la obiectul actului juridic.
Faţă de cele arătate considerăm că prin obiect al actului juridic se înţelege conduita părţilor stabilită prin actul juridic, adică acţiunile sau inacţiunile de care sunt ţinute părţile sau de la care trebuie să se abţină.
Condiţiile de valabilitate ale obiectului actului juridic civil.
Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) obiectul actului juridic civil trebuie să existe. Această primă condiţie, este şi cea mai importantă, deoarece dacă obiectul nu există nu se mai pune problema observării celorlalte condiţii ale sale.
Necesitatea existenţei obiectului se apreciază în momentul încheierii actului juridic.
Pot alcătui obiect al actului juridic civil şi bunurile viitoare, cu excepţia succesiunilor nedeschise încă.
b) obiectul actului juridic civil trebuie să se afle în circuitul civil;
c) obiectul actului juridic civil trebuie să fie determinat sau determinabil;
obiectul este determinat când se precizează elementele care îl individualizează şi este determinabil când se prevăd în actul juridic suficiente elemente cu ajutorul cărora el va putea fi determinat în viitor. Raţiunea acestei condiţii este impusă de nevoia asigurării executării exacte a prestaţiei la care s-au angajat părţile actului juridic, potrivit cu voinţa lor. Dacă obiectul actului juridic se referă la bunuri certe, condiţia este îndeplinită prin indicarea caracterelor lui particulare. Dacă însă este vorba de bunuri generice , determinarea lor se face prin indicarea precisă a cantităţii, a calităţii, valorii sau prin stabilirea unor criterii de determinare viitoare a acestora.
d) obiectul actului juridic civil trebuie să fie posibil. Această condiţie este determinată de regula de drept potrivit căreia nimeni nu se poate obliga la imposibil. Este vorba aici numai de imposibilitatea absolută şi de neînvins şi nu de imposibilitatea rezultând din nepriceperea debitorului sau din cauze relative (subiective). În cazul obligaţiilor de a da un bun cert, imposibilitatea nu poate proveni decât din cauza pieririi bunului respectiv, intervenită anterior, încheierii actului, iar în cazul obligaţiei de a da bunuri de gen, obiectul este imposibil numai în ipoteza când nu mai este cu putinţă să se producă bunurile respective, inexistenţa lor momentan neconstituind propriu-zis o imposibilitate absolută de executat. Obligaţia de a da se poate referi şi la bunuri viitoare cu condiţia că ele să fie posibile şi determinate sau determinabile.
e) Obiectul actului juridic civil trebuie să fiei licit şi corespunzător regulilor de morală. Pe cale de consecinţă, conduita părţilor actului juridic civil trebuie să fie conform atât cu legea, cât şi cu regulile de morală. Actele juridice încheiate cu nesocotirea acestei condiţii sunt sancţionate cu nulitate absolută;
f) Obiectul actului juridic civil trebuie să fie un fapt personal al celui ce se obligă. Nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altuia. Nu se poate deci promite într-un act juridic faptul altuia, ci numai faptul său personal, afară de cazul când această promisiune se face în calitate de mandatar. Convenţia prin care o parte se obligă să determine pe in terţ să consimtă la încheierea unui act juridic este valabilă, deoarece nu se promite faptul terţului, ci faptul propriu de a depune toate diligenţele pentru a convinge pe terţ să încheie actul juridic;
g) Cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului. În actele juridice constitutive sau translative de drepturi este necesar ca cel ce se obligă să fie titular dreptului pentru care s-a obligat. Această condiţie este consecinţa principiului de drept potrivit căruia nimeni nu se poate obliga în mod valabil la ceva ce nu are sau să transmită altuia mai multe drepturi decât are el însuşi.
Forma actului juridic civil
Principiul consensualismului actelor juridice civile
În principiu, actele juridice civile nu reclamă necesitatea observării vreunor forme pentru validitatea lor. Voinţa juridică manifestată, oricum, prin vorbe, prin înscrisuri, prin semne, etc., este suficientă pentru încheierea unui act juridic, iar contractul se formează prin simplul acord de voinţă al părţilor. Voinţa juridică este deci independentă de forma pe care o îmbracă pentru a se exterioriza. Ea produce efecte juridice, fără a fi nevoie pentru aceasta de a se manifesta în anumite forme.
Prin urmare, în principiu, actele juridice sunt consensuale în înţelesul că ele se încheie valabil prin simpla manifestare de voinţă a celor de la care emană.
Noţiunea şi clasificarea condiţiilor de formă ale actelor juridice civile.
Prin formă a actului juridic civil se înţelege modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă făcut cu intenţia de a crea, modifica sau a stinge un raport juridic concret.16 Cu alte cuvinte şi într-o formulare mai sintetică, forma actului juridic civil reprezintă modul de exteriorizare a manifestării de voinţă.
Ca o derogare de la principiul consensualismului actelor juridice civile, în funcţie de consecinţele juridice ale nerespectării formei se disting trei condiţii de formă şi anume:
a) forma cerută ad validatem, adică pentru însăşi validitatea actului juridic civil;
b) forma cerută ad probationem, adică pentru a se face dovada actului juridic civil;
c) forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil.
Forma cerută de validitate a actului juridic civil. Actele juridice pentru validitatea cărora se cer îndeplinirea sub sancţiunea nulităţii absolute, anumite condiţii de formă se numesc acte formale sau solemne. La actele formale sau solemne, forma constituie o condiţie de validitate.
Forma ca o condiţie de validitate a actului juridic civil constă în necesitatea îndeplinirii formalităţii prestabilite de lege ori de părţi privind exteriorizarea voinţei cu ocazia încheierii actului juridic.
Raţiunea formei ca o condiţie esenţială de validitate a actului juridic civil este determinată, în primul rând, de nevoia asigurării deplinei libertăţi şi certitudini manifestării consimţământului în al doilea rând, de a atenţiona părţile cu privire la importanţa deosebită pe care o au actele ce necesită încheierea lor într-o anumită formă şi, în al treilea rând, de a asigura un control din partea statului cu privire la respectarea condiţiilor de validitate a unor acte juridice civile care depăşesc prin conţinutul lor interesele strict personale ale părţilor.
Forma cerută pentru validitatea actului juridic civil se caracterizează printr-o serie de trăsături specifice ce ţin de esenţa formei şi anume: este un element constitutiv al actului juridic, lipsa formei fiind sancţionată cu nulitate absolută a actului; presupune manifestarea expresă de voinţă, ceea ce exclude manifestarea tacită a voinţei părţilor şi este , în principiu, exclusivă, în sensul că, de regulă, actul se încheie în formă autentică, şi nu permite părţilor posibilitatea unei opţiuni, cu excepţia testamentului.17
Forma ad validatem trebuie să cuprindă întregul conţinut al actului juridic, nefiind admisă trimiterea la o sursă exterioară prin care să se determine conţinutul actului juridic civil. De asemenea, actele juridice aflate în raport de interdependenţă cu actele formale sau solemne, chiar dacă ele privite separat nu trebuie să îndeplinească această condiţie, trebuie totuşi să fie acte formale sau solemne cum ar fi, spre exemplu, mandatul pentru încheierea unui act formal trebuie să îmbrace forma autentică. Tot astfel, actul juridic care determină ineficacitatea unui act formal sau solemn trebuie să fie şi el formal sau solemn.
Sunt acte formale: donaţia, acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar, ipoteca, contractul de societate comercială.
c) forma-condiţie de probaţiune a actului juridic civil. Forma cerută actului juridic pentru a fi folosit ca mijloc de probă constă în cerinţa întocmirii în scris a actului juridic civil, fără ca lipsa acestei forme să afecteze validitatea actului juridic. Forma cerută ca o condiţie de probaţiune a actului juridic, deşi nu are nici o influenţă asupra validităţii acestuia, totuşi ea are un caracter obligatoriu, deoarece, în principiu, este inadmisibil dovedirea actului juridic civil cu un alt mijloc de probă.
Forma ad probationem a fost considerată în literatura de specialitate ca reprezentând, fie o excepţie de la principiul consensualismului, deoarece manifestarea de voinţă trebuie făcută în formă scrisă,18 fie ca o limitare adusă aceluiaşi principiu, în sensul că nedovedirea raportului juridic născut din actul juridic are drept consecinţă însăşi ineficacitatea acestui raport juridic19
d) forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil
Această formă se referă la formalităţile prevăzute de lege pentru a face actul juridic civil opozabil şi persoanelor care nu au participat la încheierea lui. Formalităţile prevăzute de lege se referă, în primul rând, la publicitatea actului juridic civil prin care se constituie sau se transmit drepturi reale care, fiind drepturi absolute sunt opozabile erga omnes.
Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil este obligatorie. Nerespectarea acestei cerinţe de formă nu va fi sancţionată cu nulitate absolută sau imposibilitatea dovedirii actului juridic civil prin alte mijloace de probă, ci cu inopozabilitatea actului faţă de terţele persoane, adică cu posibilitatea acestora din urmă persoane de a ignora actele juridice ce li se opune de părţile care l-au încheiat. Actul încheiat este valabil şi va produce efecte între părţi, însă el nu este opozabil terţelor persoane faţă de care actul este ineficace.
Nulitatea actului juridic civil
Definiţie şi funcţiile nulităţii
În lipsa unei definiţii a nulităţii actelor juridice în codul civil, literatura de specialitate abundă în definiţii, care, însă, au un numitor comun şi anume acela că nulitatea este o sancţiune civilă, care intervine când se înfrânge o dispoziţie legală, cu ocazia încheierii unui act juridic.
Nulitatea este acea sancţiune civilă care intervine după încălcarea normei de drept, lipsind actul juridic de efectele urmărite la încheierea lui.20
Analizând finalitatea nulităţii ca instituţie de drept civil, în opinia domnului profesor T. Pop această instituţie urmăreşte atât un rol preventiv, cât şi unul represiv.
Prin urmare, nulitatea urmăreşte atât o funcţie preventivă, cât şi una sancţionatorie.
Funcţia preventivă a nulităţii constă în ameninţarea cu distrugerea efectelor actului juridic, dacă acesta se încheie cu nesocotirea dispoziţiilor normative privind condiţiile sale de validitate.
Într-adevăr, nulitatea actelor juridice prezintă neajunsul că nimiceşte aparenţa creată prin acest act, împrejurare ce poate produce prejudicii atât părţilor, cât şi terţilor. De aceea, este preferabil să se verifice în prealabil condiţiile de validitate ale actului juridic, pentru a preveni nimicirea efectelor lui, după ce s-a încheiat. O asemenea verificare prealabilă a fost instituită de legiuitor, doar pentru actele solemne, însă ea lipseşte pentru restul actelor juridice. Pentru marea majoritate a actelor juridice pentru care nu se cere forma solemnă, părţile au tot interesul pentru a preîntâmpina distrugerea efectelor actului juridic, să observe prevederile legii civile înainte de încheierea lui şi să se conformeze lor.
Funcţia sancţionatorie intervine după încheierea actului juridic, având drept scop fie înlăturarea efectelor contrare legii, pe care le conţine acest act, fie încheierea actului în totalitate, dacă nu este posibilă menţinerea lui prin îndepărtarea clauzelor stipulate în dispreţul unor dispoziţii imperative ale legii. De reţinut că nu trebuie confundată nulitatea actului juridic cu ineficienţa probatorie a înscrisului constatator.
Se ştie din materia dreptului probator că pentru dovedirea unor acte juridice legea cere întocmirea unui înscris. Acest înscris, pentru a constitui instrument probator trebuie să îndeplinească anumite condiţii prevăzute de lege. Nerespectarea acestor condiţii atrage ineficienţa înscrisului doveditor, ceea ce înseamnă că înscrisul este lipsit de efectele sale în materie de probă dar nu afectează validitatea operaţiilor juridice, care poate fi dovedită, eventual, prin alte mijloace de probă. Dacă înscrisul reprezintă o condiţie pentru validitatea chiar a operaţiilor juridice (caz actelor juridice solemne), nulitatea înscrisului atrage şi nulitatea actului juridic.
Evoluţia concepţiei cu privire la nulitatea actului juridic
În dreptul roman, concepţia asupra nulităţii era cristalizată în două adagii: qui contra legem agit nihil agit precum şi quod nullum est nullum producit efectum. De aici rezultă că nulitatea era totală şi iremediabilă sau, altfel spus, actul juridic era nimicit în totalitate, neexistând posibilitatea menţinerii lui parţiale cu înlăturarea clauzelor prin care s-a încălcat legea.
În concepţia clasică, care se afla încă sub influenţa dreptului roman, nulitatea era asimilată cu ineficacitatea actului juridic, în totalitatea sa, fiind tratat ca o stare organică a acestuia, deoarece s-a încheiat cu nesocotirea dispoziţiilor legale. Nulitatea avea ca efect desfiinţarea actului juridic în întregime şi ca o consecinţă, nimicirea tuturor efectelor sale. Deci nulitatea era totală şi iremediabilă, ca şi în dreptul roman.
În concepţia modernă s-a formulat teoria proporţionalităţii efectelor nulităţii în raport cu cauzele care au determinat-o, urmările nulităţii trebuind să se mărginească numai la cele efecte care contravin legii, celelalte efecte ale actului menţinându-se. În această concepţie, nulitatea este în principiu parţială şi remediabilă. Finalitatea nulităţii în această concepţie este apărarea actului juridic prin menţiunea lui, după ce s-au înlăturat efectele care contravin legii.
Concepţia dreptului român contemporan asupra nulităţii actului juridic este aceea a unei nulităţi în principiu parţiale şi remediabile, nulitatea actului juridic având menirea de a suprima numai efectele care contravin dispoziţiilor legale încălcate la încheierea actului, lăsându-se neatinse celelalte efecte.
În această concepţie nulitatea totală intervine numai atunci când clauzele care contravin legii au constituit cauza principală şi determinantă a încheierii actului juridic.
Clasificare nulităţii actelor juridice
Teoria nulităţii actelor juridice clasifică aceste acte, în raport de mai multe criterii, astfel:
1. În raport de natura interesului ocrotit de lege şi de regimul ei juridic, nulitatea este de două feluri: nulitate absolută şi nulitate relativă.
Nulitatea absolută este sancţiunea ce intervine în caz de nerespectare, cu ocazia încheierii unui act juridic, a unei norme de drept care ocroteşte un interes general, public.21
Nulitatea relativă este sancţiunea ce intervine în cazul de nerespectare, cu ocazia încheierii unui act juridic, a unei norme de drept care ocroteşte un interes particular, privat.22
Îndoctrină şi în jurisprudenţă se foloseşte pentru nulitatea absolută expresiile "nul de drept" sau "nul", ori "nul de plin drept" sau "actul va fi nul", iar pentru nulitatea relativă expresiile "actul este anulabil" sau "actul poate fi anulat".
În raport de întinderea efectelor, nulitatea poate fi totală sau parţială.
Nulitatea totală este aceea care desfiinţează actul juridic în întregime.
Nulitatea parţială este aceea care desfiinţează numai unele efecte ale actului juridic acesta rămânând în fiinţă şi producându-şi celelalte efecte.
În dreptul civil român, nulitatea parţială reprezintă regula, iar nulitatea totală excepţia, aceasta însemnând că nulitatea unei clauze a actului juridic nu atrage ineficacitatea întregului act, ea mărginindu-se numai la acea clauză.
Nulitatea totală va interveni ori de câte ori clauza (sau clauzele) care contravine legii a constituit cauza impulsivă şi determinantă a încheierii actului juridic (exemplu bunurile soţilor şi înstrăinarea lor).
În raport de existenţa ori inexistenţa unei norme care să edicteze expres sancţiunea, nulitatea este de două feluri: expresă sau virtuală.
Nulitatea expresă (textuală, explicită) este aceea care este prevăzută anume într-o dispoziţie legală.
Nulitatea virtuală (implicită, tacită) este aceea care, fără a fi prevăzută expres de lege, rezultă în mod neîndoelnic din felul de exprimare a normei legale sau din scopul acesteia.
Exemplu art ..... declară: "bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor. Orice convenţie contrară este nulă".
Pe de altă parte, din modul de redactare sau din scopul anumitor prevederi legale rezultă că încălcarea acestora atrage nulitatea actului juridic, deşi aceste prevederi nu conţin expres sancţiunea nulităţii. Suntem în prezenţa unei nulităţi virtuale.
Drept exemplu constituie prevederile art. 575 din C. civ. Care declară: "Testamentul trebuie să fie întocmit în formă scrisă, cu indicarea locului şi datei întocmirii lui, să fie semnat cu mâna proprie a testatorului şi autentificat pe cale notarială". La fel art. 240 prevede că contractul de vânzare cumpărare a casei de locuit trebuie să fie încheiat în formă scrisă, autentificat notarial şi înregistrat la birourile de inventariere tehnică.
Exemple din cc cu privire la formele testamentului, donaţiuni
În raport de caracterul condiţiilor de validitate nerespectată nulitatea este de două feluri: de fond şi de formă.
Nulitatea de fond este acea sancţiune a actului juridic încheiat cu nerespectarea condiţiilor esenţiale de validitate ale acestuia şi anume: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii ce se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită.
Cu părere de rău legislaţia civilă a Republicii Moldova nu prevede expres condiţiile de valabilitate ale convenţiilor, acestea fiind stabilite de către doctrină.
Nulitatea de formă este acea sancţiune a actului juridic încheiat cu nerespectarea formei cerute de lege ad validatem.
Această clasificare prezintă interes redus, deoarece efectul juridic ale nulităţilor de fond şi de formă sunt aceleaşi.
2. În raport de modul cum operează nulitatea se distinge între nulitate de drept şi nulitate judiciară.
Nulitatea de drept este aceea care operează în puterea legii, independent de intervenţia instanţei judecătoreşti.
Nulitatea judiciară este aceea pronunţată de instanţa judecătorească, care lipseşte de efecte actul juridic civil.
Clasificarea aceasta este de origine franceză, iar când nulitatea era prevăzută expres de lege (actul este "nul de drept"), ea opera în puterea legii, fără intervenţia instanţei de judecată.
În dreptul civil român, distincţia între nulităţile de drept şi judiciare este nesemnificativă în practică, deoarece în toate cazurile, indiferent că suntem în prezenţa unei nulităţi absolute, când instanţa constată această nulitate, sau a unei nulităţi relative, când instanţa pronunţă nulitatea, pentru ca actul juridic să fie desfiinţat de regulă intervine organul jurisdicţional.
În legislaţia română există texte care declară "nul de drept" un act juridic, dar, pentru a înlătura situaţia juridică creată prin acest act se impune o hotărâre judecătorească de declarare a nulităţii. Aşa de pildă, art statuează: "Convenţia făcută prin eroare, violenţă sau dol nu este nulă de drept, ci dă loc numai acţiunii de nulitate".
La noi în ţară conform art. 60 C.civ. care precizează că: "cel al cărui consimţământ a fost viciat prin înşelăciune, violenţă, ameninţare în urma unei învoieli dolosive sau în urma unui concurs de împrejurări grele poate cere anulare convenţiei"
Deci, conchidem noi, nimeni nu-şi poate face singur dreptate, desfiinţând situaţia juridică existentă, ci trebuie să recurgă la justiţie.
Cauzele de nulitate a actului juridic
Privite în general, cauzele care conduc la nulitatea actului juridic s-ar subsemna ideii de nerespectare a dispoziţiilor legale, care reglementează condiţiile necesare pentru ca aceasta să fie valabilă.
În doctrină sunt considerate cauze de nulitate a actului juridic următoarele:
* Încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la capacitatea de a încheia actul juridic;
* Lipsa unui element esenţial, structural, al actului juridic (consimţământul, obiectul, cauza);
* Vicierea consimţământului exprimat în actul juridic;
* Nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;
* Ilicitatea sau imoralitatea cauzei;
* Nesocotirea dispoziţiilor imperative ale legii, ordinii publice şi bunurilor moravuri;
* Nerespectarea formei cerute de lege pentru actele solemne;
* Lipsa sau nevalabilitatea autorizaţiei administrative pentru unele acte juridice;
* Frauda legii.
De menţionat că nesocotirea acestor cauze de nulitate conduce fie la nulitatea absolută, fie la nulitatea relativă a actului juridic.
Cauze de nulitate absolută
Sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic intervine în următoarele cazuri:
* Când se încalcă dispoziţiile legale referitoare la capacitatea civilă a persoanei. Este vorba de: a) nerespectarea de către unele persoane a incapacităţii speciale la care sunt supuse pentru ocrotirea vreunui interes social obştesc. O asemenea incapacitate specială este prevăzută de art .. pentru judecători, procurori şi avocaţi, care sunt opriţi să cesioneze drepturi litigioase şi b) lipsa capacităţii de folosinţă a dreptului datorită nerespectării principiului specialităţii de către persoana juridică;
* Când actul juridic este lipsit de un element esenţial, de o condiţie esenţială pentru validitatea lui consimţământul, obiectul, cauza. Consimţământul lipseşte cu desăvârşire în cazul erorii-obstacol, când voinţa celor două părţi nu s-a întâlnit pentru a se încheia valabil actul juridic. În acest caz nu suntem în prezenţa unui viciu de consimţământ, ci în prezenţa unui obstacol la încheierea actului juridic;
* Când obiectul actului juridic nu este valabil (este obiect ilicit sau imoral);
* Când cauza actului juridic nu este valabilă (este ilicită sau imorală);
* Când forma cerută de lege în mod obligatoriu, nu a fost respectată de părţi;
* Când au fost nesocotite dispoziţiile imperative ale legii, ordinii publice şi bunele moravuri;
* Când lipseşte autorizaţia administrativă, ori aceasta nu este valabilă, întrucât s-a acordat cu încălcarea legii;
* Când pentru actul juridic încheiat s-a fraudat legea.
Cauze de nulitate relativă
Sancţiunea nulităţii relative a actului juridic intervine în următoarele cazuri:
* Când consimţământul exprimat în actul juridic a fost viciat prin eroare, dol, violenţă sau leziuni;
* Când a lipsit discernământul uneia din părţi în momentul încheierii actului juridic;
* Când actul juridic a fost încheiat de persoane lipsite de capacitate de exerciţiu sau de persoane cu capacitate de exerciţiu sau de persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă, care n-au avut încuviinţările prevăzute de lege. Este vorba de: a) actul juridic încheiat de persoane lipsite de capacitate de exerciţiu (minorii sub 15 ani şi persoanele sub interdicţie); b) actul juridic încheiat de un minor cu capacitatea de exerciţiu restrânsă, fără încuviinţarea ocrotitorului legal, act care este lezionar pentru minor; c) actul juridic încheiat fără încuviinţarea autorităţii tutelare.
* Când actul juridic a fost încheiat cu nesocotirea unor interdicţii legale prevăzute în scopul ocrotirii unor interese particulare.
Regimul juridic al nulităţii
Clasificarea nulităţii în absolută şi relativă este deosebit de importantă din cauza regimului juridic diferit al celor două categorii de nulităţi. Acest regim diferit se datorează naturii distincte a interesului ocrotit prin norma juridică încălcată. Dacă interesul ocrotit este cel general, obştesc, atunci sancţiunea încălcării legii este nulitatea absolută cu regimul ei juridic propriu, iar dacă interesul ocrotit este particular al părţilor sau al uneia dintre ele, atunci sancţiunea încălcării legii este nulitatea relativă, cu regimul ei juridic distinct.
Regimul juridic al nulităţii se referă la regulile care generează atât nulitatea absolută cât şi nulitatea relativă.
Deosebirea de regimul juridic dintre nulitatea absolută şi nulitatea relativă priveşte trei aspecte: a) persoanele care pot invoca nulitatea; b) prescrierea dreptului la acţiune şi c) posibilitatea acoperirii nulităţii prin confirmarea actului juridic.
În cele ce urmează vom examina separat regimul juridic al nulităţii absolute şi regimul juridic al nulităţii relative.
Regimul juridic al nulităţii absolute
Regulile care cârmuiesc regimul juridic al nulităţii absolute sunt:
a) Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată. Persoanele interesate pot fi: părţile actului juridic, avânzii cauză ai părţilor, procurorul şi chiar instanţa din oficiu. De observat că, însăşi partea care ar fi vinovată de faptele ce constituie cauza nulităţii, poate cere constatarea nulităţii absolute şi desfiinţarea retroactivă a actului juridic, invocând chiar cauza pe care a invocat-o personal. Aceasta se explică prin aceea că s-a încălcat o dispoziţie legală imperativă al cărei scop este ocrotirea unui interes general obştesc. Se acordă neîndoios, prioritate ordinii de drept, faţă de interesul particular al uneia sau ambelor părţi. Întrucât, actele juridice sunt guvernate de principiul consensualismului acestora, numărul persoanelor care pot invoca nulitatea absolută este destul de restrâns. Terţii care sunt străini de actul juridic, vor putea invoca nulitatea absolută a acestuia numai în măsura în care actul juridic le este opozabil, deoarece numai atunci se bucură de un interes ocrotit de lege.
b) Acţiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă. Aceasta înseamnă că acţiunea în constatarea nulităţii absolute poate fi intentată oricând, nefiind îngrădit de vreo durată în timp de la încheierea actului. Imprescriptibilitatea acţiunii în nulitate absolută rezultă din două împrejurări:
1. Fiind o acţiune în constatarea unei nulităţi operează în puterea legii;
2. Este expres prevăzută de text.
c) Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmarea actului. Întrucât nulitatea absolută are ca fundament ocrotirea unor interese generale, obşteşti şi de aici dreptul oricărei persoane de a o invoca, actul juridic lovit de nulitate absolută nu poate fi confirmat. Părţile nu au decât posibilitatea de a încheia un act juridic nou, valabil, care nu poate valida vechiul act nul, ci va fi un act juridic independent, a cărui exigenţă începe în momentul încheierii lui. Vechiul act juridic va rămâne în continuare nul. Exem căsătoria.
Regimul juridic al nulităţii relative
Regulile care cârmuiesc regimul juridic la nulităţii relative sunt:
Nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana ocrotită de dispoziţia legală ce reglementează nulitatea.
De pildă, nulitatea relativă pentru viciu de consimţământ nu poate fi invocată decât de partea al cărui consimţământ a fost viciat la încheierea actului juridic, deoarece numai în vederea ocrotirii acestuia legiuitorul a statuat posibilitatea anulării actului. Desigur că numai partea respectivă poate aprecia, în ce măsură consimţământul i-a fost viciat, şi în ce măsură i-au fost vătămate interesele. Cealaltă parte nu poate invoca nulitatea relativă a actului juridic respectiv.
Sunt situaţii când fiecare dintre părţile contractante va putea invoca nulitatea relativă. De exemplu, dacă un contract a fost încheiat între doi minori, fiecare dintre aceştia va fi în drept să invoce nulitatea relativă a contractului.
Mai trebuie menţionat situaţia în care fiecare parte contractantă poate invoca nulitatea relativă a contractului, dar pentru temeiuri juridice diferite. Aşa de pildă, o parte poate invoca nulitatea pentru lipsa capacităţii de exerciţiu la încheierea contractului, iar cealaltă pentru un viciu de consimţământ (eroarea de exemplu).
Tot astfel, această nulitate poate fi invocată şi de procuror, în măsura în care acţiunea în anulare nu are un caracter stric personal.
Acţiunea în nulitate relativă este supusă prescripţiei extinctive. Termenul de prescripţie este de trei ani şi el începe să curgă după distincţiile art. 79 C. civ. Potrivit textului acestui articol " Prescripţia începe să curgă din ziua în care s-a născut dreptul la acţiune; dreptul la acţiune se naşte din ziua când persoana a aflat sau trebuia să afle, că i-a fost încălcat un drept". În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripţia începe să curgă de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului"
De observat că termenul de prescripţie susmenţionat se aplică numai la acţiunile având un obiect patrimonial. Referitor la acţiunile nepatrimoniale, ele sunt în principiu imprescriptibile.
După împlinirea termenului de prescripţie, dreptul la acţiune în anulare actului juridic se stinge, dar nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de excepţie, oricând, întrucât numai dreptul la acţiune se stinge.
Nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare.
Confirmarea nu este altceva decât un act juridic unilateral prin care o persoană renunţă la dreptul său de a invoca nulitatea relativă a unui act juridic.
Confirmarea poate fi făcută în două moduri: expres şi tacit
Confirmarea expresă se face printr-un înscris (numit act confirmativ), care trebuie să îndeplinească o sumă de condiţii. Cele mai importante condiţii privesc pe autorul confirmării actului anulabil, care nu este decât persoana ce putea invoca nulitatea relativă. Această persoană trebuie să fie capabilă, iar consimţământul ei să nu fie alterat de vreun viciu. De aici concluzia că confirmarea actului anulabil nu poate fi făcută decât după încetarea incapacităţii sau după încetarea sau descoperirea viciului de consimţământ, iar autorul confirmării trebuie să fie conştient de viciul actului juridic pe care-l confirmă.
Actul de confirmare expresă trebuie să îndeplinească şi el condiţiile de valabilitate şi anume: să cuprindă elementele esenţiale ale actului juridic (obiect cauză, natura obligaţiei), cauza nulităţii şi intenţia de a renunţa la acţiunea în anulare.
Confirmarea tacită rezultă din executarea actului anulabil.
Principalul efect el anulării este acela că anulabilitatea actului juridic dispare retroactiv aceasta însemnând că, după confirmare, partea nu mai poate invoca nulitatea relativă a actului juridic, nici pe cale de acţiune, nici pe cale de excepţie.
Constatarea nulităţii absolute şi pronunţarea nulităţii relative.
Desfiinţarea efectelor actului juridic lovit de nulitate absolută sau de nulitate relativă trebuie să fie opera instanţei judecătoreşti. Este de notat că rolul instanţei judecătoreşti nu este acelaşi în cazul celor două nulităţi (absolută şi relativă).
Nulitatea absolută operează prin puterea legii, chiar din momentul încheierii actului juridic. Întrucât actul juridic nu a luat fiinţă în mod legal, dacă părţile ajung la înţelegere cu privire la recunoaşterea nulităţii actului juridic, nu este necesar să se recurgă la sesizarea instanţei judecătoreşti pentru a constata nulitatea absolută. Faţă de împrejurarea că a devenit o practică constantă recurgerea la autorităţile justiţiei pentru constatarea nulităţii absolute, conchidem că acordul părţilor referitor la recunoaşterea nulităţii absolute este, de regulă, irealizabilă.
Prin urmare nulitatea absolută este constatată de instanţa de judecătorească, care face o aplicare necesară a legii, nu o apreciere proprie. Acţiunea în constatarea nulităţii absolute este imprescriptibilă.
În contrast cu nulitatea absolută, nulitatea relativă nu operează prin puterea legii, întrucât actul juridic anulabil a luat fiinţă şi el necesită a fi desfiinţat de către instanţa judecătorească.
Prin urmare, nulitatea relativă este supusă aprecierii instanţei judecătoreşti, care o pronunţă, şi ea operează deci prin puterea hotărârii judecătoreşti.
Este necesar a învedera că şi părţile au posibilitatea să desfiinţeze actul juridic anulabil, dar dacă nu se înţeleg, partea îndreptăţită trebuie să intenteze acţiune în justiţie. Cum această acţiune este prescriptibilă în termenul general de prescripţie (trei ani), în cazul în care partea a pierdut acest termen, actul juridic nu mai poate fi desfiinţat şi el rămâne valabil, chiar dacă anterior fusese susceptibil de anulare.
În literatura juridică s-a precizat că acţiunea în nulitate este o acţiune autonomă, care are drept scop să restabilească ordinea de drept încălcată. Chiar dacă actul juridic încheiat cu încălcarea legii a produs unele consecinţe patrimoniale, scopul principal al acţiunii în nulitate este înlăturarea efectelor actului juridic nul şi abia apoi repararea daunelor patrimoniale. Iată de ce se afirmă că acţiunea în nulitate este o acţiune autonomă, care urmăreşte să asigure preemţiunea ordinii de drept.
Efectele nulităţii actului juridic
Noţiune şi reglementare
Efectul nulităţii rezidă în desfiinţarea actului juridic din momentul încheierii sale, ceea ce conduce la restabilirea ordinii de drept încălcate.23
Actul juridic nul poate produce efecte în viitor, iar efectele produse în trecut se desfiinţează retroactiv. Aşadar nulitatea operează nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut. Retroactivitatea este consecinţa firească a nulităţii actului juridic.
Trebuie reţinut că efectele nulităţii sunt aceleaşi - lipsa de eficacitate a actului juridic - indiferent că ne găsim în prezenţa nulităţii absolute sau a nulităţii relative.
Întrucât nulitatea operează retroactiv, efectele acesteia vor depinde şi de alţi factori, care au survenit după încheierea actului juridic, cum ar fi: executarea sau neexecutarea actului juridic, transmiterea drepturilor de către dobânditor unor terţe persoane subdobânditoare.
Principiile efectelor nulităţii actului juridic
Efectele nulităţii sunt cârmuite de trei principii importante:
* Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic;
* Principiul restabilirii situaţiei anterioare încheierii actului juridic;
* Principiul anulării actelor juridice subsecvente, ca o consecinţă a anulării actului juridic;
Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actelor juridice
Aplicarea sancţiunii nulităţii actului juridic atrage după sine desfiinţarea retroactivă a efectelor actului respectiv, iar pentru viitor actul juridic nu va mai produce efecte. Cu alte cuvinte actul nul va mai produce efecte pentru viitor, iar efectele produse în trecut se desfiinţează retroactiv.
Retroactivitatea conduce la desfiinţarea efectelor actului juridic, care s-au produs în trecut (între data încheierii actului şi data anulării sau constatării nulităţii lui) şi la încetarea producerii lor în viitor, după pronunţarea hotărârii judecătoreşti prin care actul juridic a fost anulat sau care a constatat nulitatea absolută a acestuia. În realitate, în baza retroactivităţii efectelor nulităţii, părţile se văd în situaţia anterioară încheierii actului juridic, deoarece numai astfel concordanţa dintre lege şi actul respectiv poate fi armonizată.
Prin urmare, în baza principiului retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic, efectele actului contrare legii sunt retroactiv desfiinţate, iar părţile urmează să fie repuse în situaţia anterioară încheierii actului.
În ipoteza în care actul juridic nu a fost executat, pronunţarea anulării ori constatarea nulităţii actului conduce la ineficacitatea lui, părţile fiind considerate că n-au avut niciodată dreptul sau obligaţii reciproce. Drept urmare, nici una dintre părţi nu mai poate cere executarea actului.
În ipoteza în care actul juridic a fost executat în totalitate sau în parte, odată cu declararea nulităţii sau anularea acestuia se desfiinţează retroactiv efectele lui, iar părţile sunt obligate să-şi restituie reciproc prestaţiile executate.
Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii se întemeiază pe un alt principiu fundamental al dreptului şi anume pe principiul supremaţiei legii, pentru că nu este îngăduit ca în viaţa noastră juridică să existe acte juridice ale căror efecte sunt contrare legii, de aceea se impune înlăturarea lor şi restabilirea ordinii de drept încălcate.
De la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii există câteva excepţii dictate fie de caracterul ireversibil al prescripţiilor executate, fie de raţiuni de politică juridică.
Excepţiile vizează cazurile în care efectele nulităţii actului juridic se produc numai pentru viitor, nu şi pentru trecut, ceea ce înseamnă că efectele actului juridic declarat nul sau anulat sunt menţinute pe trecut (pe perioada dintre data declarării nulităţii sau anulării actului juridic şi data încheierii lui).
Excepţiile invocate de doctrină de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic sunt:
1. Menţinerea efectelor produse în trecut de contractele cu executare succesivă (de exemplu, contractul de închiriere, contractul de vânzare-cumpărare cu o clauză de întreţinere), datorită ireversibilităţii prestaţiilor executate succesiv. În toate aceste contracte, care dau naştere la prestaţii succesive sau continue, de durata în timp, din moment ce prestaţiile s-au efectuat, ele nu mai pot fi înlăturate pe trecut. Astfel, un contract de închiriere în executarea căruia locatorul a asigurat folosinţa locuinţei, iar locatarul a plătit chiria, nu poate fi desfiinţat şi pentru trecut, deoarece obligaţia de a pune la dispoziţia locuinţa s-a consumat ireversibil, iar restituirea chiriei plătite nu se justifică, deoarece ar conduce la îmbogăţirea locatarului fără just temei.
2. Recunoaşterea efectelor actului juridic încheiat cu încălcarea unor condiţii de validitate, deoarece legea nu stabileşte constatarea nulităţii actului (cu consecinţa desfiinţării ex tunc), ci desfacerea lui pe viitor. Este cazul nerespectării condiţiilor de validitate a adopţiei unui minor (art ... CF ) privitoare la luarea consimţământului părinţilor celui adoptat, nerespectare care este sancţionată de lege ( art cf ) nu cu nulitate absolută, ci cu desfacerea adopţiei (deci cu păstrarea efectelor pe trecut) dar şi aceasta condiţionat, "dacă este în interesul copilului ca el să se întoarcă la aceştea".
Prin urmarea actul juridic al adopţiei nu se desfiinţează ci numai se desface. Evident că legiuitorul a avut în vedere raţiuni de ocrotire a minorului, de aceea s-a abătut de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic.
3. Menţinerea efectelor căsătoriei chiar dacă a fost declarată nulă, în privinţa copiilor rezultaţi din acea căsătorie (exemplu declararea nulităţii căsătoriei nu are nici o urmare în privinţa copiilor, care îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie)
Această dispoziţie a fost prevăzută tot din necesitatea ocrotirii copiilor şi înlăturării raporturilor de familie.
Principiul restabilirii situaţiei anterioare încheierii actului juridic (restitutio in integrum)
Principiul restitutio in integrum poate fi configurat ca fiind corolarul principiului retroactiv efectelor nulităţii actului juridic, deoarece desfiinţarea retroactivă a efectelor actului, contrare legii, trebuie să ducă la restituirea reciprocă şi integrală a prestaţiilor executate de părţi de la încheierea actului şi până la declararea nulităţii sau anularea lui.
Cu alte cuvinte, principiul restabilirii situaţiei anterioare este într-o relaţie de dependenţă faţă de principiul retroactiv efectelor nulităţii actului juridic.
Adagiul restitutio in integrum înseamnă restituirea tuturor prestaţiilor executate în baza unui contract declarat nul sau anulat. Principiul restabilirii situaţiei anterioare se referă la efectele nulităţii actului juridic între părţile acestui act şi nu faţă de terţi.
Pentru ca să opereze concomitent, retroactivitatea actului juridic şi restituirea prestaţiilor, între părţi, pe plan procesual, reclamantul va trebui să intenteze o acţiune cu două capete de cerere: o acţiune în constatarea nulităţii sau anulării actului juridic şi o acţiune în restituirea prestaţiilor executate anterior nulităţii. Evident că nu există nici un impediment procesual ca, după ce reclamantul obţine nulitatea sau anularea actului juridic, să se îndrepte cu altă acţiune principală pentru a obţine restituirea prestaţiilor executate, situaţie în care pârâtul, dacă şi-a executat şi el obligaţia, are interesul să promoveze acţiune reconvenţională pentru restituirea prestaţiei efectuate de el sau să introducă o acţiune principală separat.
De la principiul restitutio in integrum există câteva excepţii, stabilite de lege în virtutea unor raţiuni de ordin juridic, social sau moral, care privesc anumite cazuri în care prestaţiile executate în termenul actului desfiinţat retroactiv (declarat nul sau anulat) nu sunt supuse restituirii.
Asemenea excepţii relevate de literatura juridică şi de jurisprudenţă sunt:
Incapabilul (minorul sau interzisul) nu este ţinut să restituie, potrivit art ... decât în măsura îmbogăţirii sale. Acest text de lege dispune: "Când minorii, interzişii sau femeile măritate sunt admişi în această calitate, a exercita acţiune în restituire în contra angajamentelor lor, ei nu întorc ceea ce au primit, în urmarea acestor angajamente, în timp minoritaţii, interdicţiei sau maritajului, decât dacă se probează că au profitat de aceea ce li s-a dat"
Dobânditorul de bună-credinţă al unui bun printr-un act lovit de nulitate, este exonerat de obligaţia de a restitui, odată cu bunul şi fructele percepute. Este regula statornicită de art .. care prevede: "Posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credinţă; la cazul contrariu, el este dator a înapoia productele, împreună cu lucrul proprietarului care-l revendică" dispoziţiile acestui text se justifică pe raţiuni de politică juridică, izvorâte din necesitatea de a proteja buna-credinţă, atât de necesară în operaţiunile juridice.
Moştenitorul care în mod voluntar şi în cunoştinţă de cauză a executat un legat nul pentru vicii de formă, nu mai poate pretinde restituirea prestaţiilor, deoarece nu mai suntem în prezenţa unei plăţi nedatorate, supusă repetiţiunii, ci în prezenţa unei obligaţii morale care este valabilă juridic.
Una din părţile actului juridic lovit de nulitate nu se putea cere restituirea prestaţiei efectuate dacă invoca propria sa turpitudine (imoralitate).
Este de fapt adagiul: nemo auditur propriam turpitudinem alegans (nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze de propria sa imoralitate pentru a obţine în justiţie ocrotirea unui drept).
Potrivit legislaţiei unui stat de drept, în care trebuie respectate nu numai normele imperative, dar şi legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri, nu este admisibilă o acţiune în justiţie, pentru restituirea prestaţiei, dacă prin actul juridic încheiat s-a urmărit un scop imoral.
Putem formula regula că ori de câte ori reclamantul invocă propria sa turpitudine pentru obţinerea restituirii prestaţiei, acţiunea în repetiţiune va trebui să fie respinsă. Aşa, de pildă, acţiunea reclamantului având ca obiect restituirea unui împrumut, acordat pentru menţinerea unor raporturi extraconjugale, va trebui să fie respinsă ca inadmisibilă, deoarece s-a încălcat principiul nemo auditur propriam turpitudinem alegans. Evident că în speţă, respectiv în contractul de împrumut cauza este imorală, de aceea actul juridic trebuie declarat nul absolut, iar acţiunea în repetiţiune a prestaţiei executate de reclamant, care invocă propria sa turpitudine, trebuie respinsă ca inadmisibilă. Excepţia se aplică pe raţiuni de moralitate, care trebuie să existe într-un stat de drept.
Principiul anulării actelor juridice subsecvente ca o consecinţă a nulităţii actului iniţial
Ca o consecinţă a aplicării principiului relativităţii efectelor actului juridic, acesta nu produce efecte decât între părţile de la care emană, iar nulitatea actului juridic produce efecte, de asemenea, numai în privinţa, părţilor care au încheiat actul.
Neîndoios că efectele nulităţii se pot răsfrânge şi asupra terţilor, în măsura în care aceştea au dobândit dreptul de la partea vinovată de pronunţarea nulităţii ori părţile vinovate de constatarea nulităţii.
Deoarece nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât le are însuşi, este firesc ca, odată cu suprimarea dreptului dobândit prin actul juridic de către una din părţi, să fie nimicit şi dreptul subdobânditorului. Într-adevăr, din moment ce nulitatea desfiinţează dreptul dobânditorului cu atât mai mult trebuie suprimat şi dreptul terţului pe care l-a dobândit prin actul declarat nul sau anulat. În acest caz, nulitatea operează ca o rezoluţiune.
Principiul anulării actelor subsecvente, priveşte efectele nulităţii faţă de terţi şi el poate fi conturat ca o regulă juridică potrivit căreia nulitatea actului iniţial sau primar atrage după sine şi anularea actului subsecvent, dacă se referă la acelaşi drept.
De cele mai multe ori, principiul anulării actului subsecvent are în vedere actul juridic care a operat transmisiunea dreptului de proprietate, sau a altui drept real, când nulitatea actului pe lângă împrejurarea că a creat între părţi obligaţii reciproce de restituire a prestaţiilor efectuate, are consecinţe asupra terţilor căci drepturile consimţite de dobânditor în favoarea acestora (terţilor) vor fi anulate odată cu dreptul dobânditorului.
Aplicarea cu stricteţe a principiului rezoluto iure dantis resolvitur ius accipientus ar fi de natură să pericliteze circuitul civil, să creeze situaţii inechitabile în viaţa juridică şi să anihileze incidenţa altor principii juridice pentru ordinea de drept. De aceea, principiul cunoaşte anumite derogări.
Excepţiile de la acest principiu privesc situaţiile juridice în care deşi actul juridic este declarat nul sau anulat, actul subsecvent al terţului subdobânditor se menţine. Avem în vedere următoarele cazuri:
a) Subdobânditorul de bună-credinţă păstrează bunul imobil dobândit cu titlu oneros de la transmiţătorul al cărui titlu de proprietate declarat nul sau anulat.
Exemplu Anularea titlului de proprietate al transmiţătorului cu titlu oneros al unui bun nu este de natură să atragă caducitatea actului în ce priveşte pe terţul achizitor, în cazul că acesta este de bună-credinţă, soluţia - care se prezumă - justificându-se pe consideraţie de achitarea şi utilitate socială. Numai în cazul în care terţul achizitor, cu titlu oneros, a cunoscut sau, cu diligenţe minime, putea să cunoască nevalabilitatea titlului de proprietate al înstrăinătorului, deci a fost de rea-credinţă - ceea ce trebuie dovedit - operează regula de drept potrivit căreia nevalabilitatea titlului de proprietate al vânzătorului atrage şi nulitatea titlului subdobânditorului.
b) Terţul dobânditor care cu bună-credinţă, dobândeşte bunul mobil de la un detentor precar, căruia adevăratul proprietar i l-a încredinţat de bună-voie, păstrează bunul deoarece simpla această posesie valorează titlu de proprietate.
Exemplu Proprietarul bunului mobil s-a desistat de bună-voie de bun, încredinţându-l în depozit unei alte persoane, care capătă în acest mod calitatea nu de posesor, ci de detentor precar. Acest detentor, încălcându-şi obligaţia de restituire, care îi revenea, înstrăinează bunul unui terţ dobânditor, care este de bună-credinţă, deoarece este convins că a încheiat actul de vânzare-cumpărare cu adevăratul proprietar. În acest caz, legiuitorul a avut de apreciat între interesele proprietarului, care de bună-voie a încredinţat bunul său unui detentor precar şi cele ale terţului dobânditor de bună-credinţă, care s-a încrezut în aparenţa de proprietar a detentorului precar şi a dat preferinţa terţului de bună-credinţă, sacrificând pe adevăratul proprietar, care n-a fost suficient de diligent când şi-a încredinţat bunul detentorului precar.
Definirea cauzelor de ineficacitate a actelor juridice
Nulitatea aşa cum am văzut, este sancţiunea civilă care constă în lipsirea de efecte a unui act juridi
Документ
Категория
Иностранные языки
Просмотров
68
Размер файла
440 Кб
Теги
notiunea, clasificarea, actelor, juridice, civile
1/--страниц
Пожаловаться на содержимое документа